În vremea studenției, studiam ingineria și aveam, cumva, un sentiment difuz de a vrea altceva, o altfel de formare. Nu o formulam asa, dar “altceva” și “altfel” se conturau în mintea mea.
La 25 de ani am avut o viziune despre viitorul meu: vreau să devin priceput în a genera schimbarea! În a face management de criză! Nu știam cum arăta asta, dar știam că asta vreau. Și am purces la a învăța despre asta. Școala care să mă învețe nu o aveam la îndemână, așa că am pornit pe drumul ce azi se numește educația nonformală. Am început a construi un puzzle despre care nu știam ce piese trebuie să conțină, iar poza lui îmi era cam neclară. La Iași, în anii 90, profesorul Costache Rusu a fost partenerul meu de învățare pe acest drum. Atunci, am înțeles și am spus, pentru prima dată, ca România nu duce lipsă de resurse, ci de leadership. Am înțeles atunci că, pentru succes, avem nevoie să ne concentrăm pe oameni, pe talentele lor, pe formarea echipelor, pe cultivarea liderilor autentici.
“Dane, puterea de a schimba nu ți-o dă nimeni. O iei sau nu o iei, ține de tine. Atât”, îmi spunea, atunci, profesorul Costache Rusu. Iar vorbele astea au rămas în mintea mea. “Cum, oare, să iau puterea asta?”, mă întrebam. Prin învățare. Prin a învăța mereu altfel și altceva!
Iar globalizarea încă nu se simțea, la noi, în acea vreme. Nimic nu ne obliga la progres, la dezvoltare. Competiția era o poveste frumoasă, de spus studenților, iar cultura organizațională era ceva neimportant, deși în unele amfiteatre se pomenea despre asta. Am simțit rolul lor, mai pregnant decât oricând înainte, la întâlnirea cu Ernie Turner și echipa lui de coachi. Era în anul 2000, la Miami, Florida, când am întâlnit pentru prima dată conceptul de coaching. “Cum se explică nivelul vostru de trai coborât, doar nu sunteți cu nimic mai prejos decât noi?”, m-au întrebat, după câteva zile petrecute împreună, acolo. Un flash pe care l-am avut m-a făcut să răspund: “Individual, nu suntem mai prejos. Explicația stă în echipe. La voi, doi încep să formeze o echipă. La noi, doi încep să genereze un conflict”.
Din acel moment, focusul meu au devenit echipa și liderul. Cum se construiește o echipă performantă? Cum se dezvoltă un lider? Se naște sau se formează? Ce ne lipsește pentru a fi mai performanți, ca sistem?
O explicație o avem în paradigma învățării.
Sistemul educațional formal s-a îndepărtat, tot mai mult, de realitatea vieții. Conținutul și forma de transmitere rămân, în mare parte, cu fața la tabla, și nu la tânărul în curs de formare. “Ei nu știu ce vor, ce au nevoie”, îmi spunea, relativ recent, un profesor. “Când i-ai întrebat ultima dată? Ai putea fi surprins de răspunsuri”. “Nu are rost să-i intreb, tot nu știu”.
O educație în care viziunea, strategia, leadershipul sunt la cote reduse, e greu de presupus că poate răspunde așteptărilor tinerilor aflați în curs de formare ori ale celor ce urmează să-i recruteze. De-a lungul anilor, în procesele de selecție în vederea angajării, majoritatea tinerilor mi-au spus: “Vreau să învăț!”. Ceea ce este minunat, dar poate nu e firesc să cauți a deprinde alfabetul organizației când tocmai ai terminat o universitate. “Ce contribuție poți să aduci organizației, companiei mele?”, iată o întrebare la care absolvenții educației formale răspund greu sau deloc, și nu este doar vina lor.
Prin urmare, o schimbare a paradigmei de la teaching spre learning este una dintre premisele performanței. În educație, în organizații și la nivel individual. Studenții, profesorii, liderii, membrii echipelor care învață și, mai mult, sunt capabili și antrenati să identifice și să genereze oportunități de învățare permanentă, așa arată, în viziunea mea, dezvoltarea.
Cea mai mare nevoie de dezvoltare o avem în organizații, fie ele școli, universități, entități publice ori companii, la nivelul calității leadershipului. Și asta, fie că vorbim despre cei care conduc echipe, fie că vorbim de leadership individual, al fiecăruia cu el însuși, sub diferite forme: implicare, angajament, creativitate, spirit de echipă. Leadershipul nu este o consecință a cantității de cunoștinte, este o consecință a felului de a fi, a valorilor fundamentale ale persoanei și a modului în care se raportează la prezența lui într-o echipa, într-o organizație. Leadershipul nu se “învață” prin predarea (teaching) de cunoștințe/tehnici, ci prin căi (learning) ce facilitează schimbările de perspectivă, de cadru de referință, a felului în care persoana înțelege și se raportează la cei și cele din jurul său.
Am observat, am învățat, am urmărit toate astea, în ani mulți și în foarte multe organizații. Am reflectat deseori la subiectul ”Ce este de făcut? Cum pot contribui la schimbarea de paradigmă?”.
Am avut, în timp, în diverse etape, răspunsuri și demersuri diferite. De la a contribui la schimbarea culturii organizaționale în companii și construirea unor echipe de management mai performante, la încercarea de a transfera către sistemul educațional instrumente ale coachingului de echipă, spre a genera o schimbare de atitudine.
Dar cel mai recent demers poartă numele Coaching Partners - școala de coaching.
Articol scris de Dan Berinde, Coach Partener in Coaching Partners-scoala de coaching.
Citeşte restul articolelor din Revista Business Days Magazine.