Nu stiam ca voi ajunge sa ma bucur cand organizatorii ne spun ca „prognoza de azi arata bine: sunt doar -36 de grade, cu soare si fara vant”.
Ca voi avea halucinatii cum nu am avut niciodata, ca voi sta in genunchi pe albia inghetata a raului McKenzie si voi privi desenele animate de pe gheata, aratandu-i-le lui Vlad (Tanase – n.red.) si descriindu-i in cel mai mic detaliu ceea ce vedeam si fiind total contrariat de opinia lui Vlad: „Andrei, sunt urme de lanturi de la masini!”. Ca starea mea psihica va fi in perfecta antiteza cu a lui Vlad, ceea ce ne-a ajutat sa ne sustinem unul pe celalalt.
Ca imi va fi atat de dor de casa, incat voi avea lungi discutii imaginare cu familia. Ca ne va fi atat de greu sa iesim la -45 de grade, dupa o ora de somn superficial, dintr-un sac de dormit pus intr-un bivuac inghetat. Ca toate electronicele din bagaje (telefon, GPS tracker, mp3 player, statie meteo etc.) devin rapid nefunctionale daca nu le tinem lipite de piele.
Ca voi pierde sase kilograme. Ca vom ajunge in punctul in care ne va fi atat de frig si de frica, incat vom plange disperati. Si ca lacrimile vor ingheta instant pe pleoape si pe obraji. Ca vom avea de urcat, in primele doua zile, peste 4.000 de metri. Ca voi fi testat intr-un mod foarte dur, pentru a vedea cat de bine sunt ancorat in valorile in care cred (de exemplu, a fi vegetarian intr-o astfel de cursa este foarte dificil, mai ales cand, dupa cinci-sase zile de hrana rece, un eschimos iti ofera o tocanita fierbinte de… cerb). Ca atunci cand vom desface hamul saniei de 30 de kilograme, ne vom misca exact ca un pinguin. Ca orice reper care parea la doi-trei kilometri distanta era, de fapt, la cel putin 10 ore departare. Ca vom adormi in timp ce mergem, sprijiniti in betele de trekking.
Ca vom avea fetele atat de schimonosite si de umflate, incat nu ne vom recunoaste unul pe celalalt la finalul cursei, dupa ce ne scoatem cagulele. Ca vom ajunge sa sarim peste pauzele de hidratare si de alimentare, pentru ca asta ar fi insemnat sa ne scoatem manusile si masca de vant, inghetata in interior. Ca 10 secunde cu mainile scoase din manusi vor reprezenta o eternitate si ca vom avea nevoie de 10 minute pentru a ne simti, din nou, degetele in manusi, dupa ce urlam de durere minute in sir, avand o puternica senzatie de arsura. Ca participam, de fapt, la un survival reality show.
Pe de alta parte, nu stiam ca va fi atat de frumos. Ca vom respira un aer atat de curat. Ca vom alerga, noaptea, la lumina aurorei boreale (cel putin, asa credem – sper sa nu fi fost halucinatii). Ca ne vom bucura atat de mult cand reusim sa deschidem un termos inghetat sau cand trece un TIR pe langa noi. Ca, in ziua a patra, podiumul era Romania – Romania – Romania, ca pe vremuri, la Olimpiada. Ca organizatorii ne-au spus:
„Nu am mai vazut asa ceva pana acum; milioane de romani va sustin si va urmaresc pe facebook!”. Ca vom fi, asa cum a spus Vlad la finalul cursei, „dezbracati de toate invelisurile, temerile si mastile sociale pe care le purtam”.
Viata este (si) despre a duce lucrurile la bun sfarsit. Despre a ne astepta la ce este mai bun, dar a ne pregati pentru ce este mai rau. Despre a inlatura orice bariera din creierul nostru.
Andrei Rosu este sportiv de anduranta, blogger, scriitor si vorbitor inspirational, organizator de evenimente caritabile si sportive, sustinator de proiecte sociale.