Despre Negociere

Coarnele nichelate ale ghidonului de bicicletă se înfierbântaseră de la soarele bine înfipt în zenitul zilei. Împreuna cu W., am pornit de dimineaţă din Aswan într-o peregrinare prin sate cu nume nepronunţabile, pierdute între dune imense, dealuri golaşe şi morminte sacre.

 

Eram în căutare de suveniruri, de adevărate antichităţi egiptene. Ne-au fost prezentate minunăţii de tot felul, dar, fiind pe bugete de austeritate, nu ne-am aruncat prea tare. Totuşi, m-am pricopsit cu o monedă grecească cu efigia lui Alexandru Macedon, şi, din bugetul pentru suveniruri, au mai rămas vreo 25 de lire egiptene, echivalentul bengos a 15 dolari.

 

Ali (numele i l-am aflat mai târziu) putea să aibă vreo şaizeci de ani, dacă era să mă ghidez după faţa a cărei piele vălurită, ca o palmă întredeschisă, dansa într-un spectru de mimici asemănătoare cu cea a lui Stan, eroul filmelor mute.

 

Îmbrăcat într-o gialabie care tânjea nostalgic după apă şi detergent, Ali era negustor de obiecte istorice la una dintre tarabele care se înghesuiau pe aleea ce ducea la mormântul reginei Hatshepsut (regină şi faraon al cărei nume a fost şters de pe inscripţii de către fiul ei, faraonul Tutmose al III-lea, doar pentru că a fost femeie).

 

La întrebarea mea dacă are ceva antichităţi de vânzare, Ali mă priveşte cu nişte ochi mici, negri şi neîncrezători, ascunşi în fundul capului, şi răspunde într-o engleză călărită de accentul arab:
– Du yu min somsing genuin?
Măi Ali, tu vorbeşti o engleză aleasă, îmi zic, şi îi răspund:
– Da, ceva original, aşa ceva, mic, ştiu şi eu … ceramică, monede sau vreun papirus….
– Ar yu from ze polis?, ieşi întrebarea din gura în care dinţii lăsau loc întunericului.
– Hai, măi Ali, arăt eu ca un poliţist? Pe bune, vreau ceva mic, drăguţ, un suvenir din Valea Regilor.
– Yu nou zat is forbidan to export anticuitiz from Egipt?, întreabă Ali cu o încruntare care ar fi putut închega instantaneu laptele în iaurt. 
– Ştiu că e interzis, măi Ali, că doar am citit panourile la aeroport, dar ceva mic, o monedă, o bucată de ceramică, ce mai găsiţi voi când vă săpaţi grădina, n-o să fie un capăt de ţară.
– Stei hir, zice Ali, şi mă propteşte lângă o gheretă, iar el ţâşneşte din loc, traversând cei zece metri de nisip care separă rândurile neordonate de chioşcuri.
Îl urmez totuşi, să văd ce pune la cale, şi-l observ cotrobăind într-o cutie de carton din care extrage un ziar ponosit în care învelise o mică vază de porţelan albastru.

 

Ţinând micuţa ceramică ascunsă în palmă şi cu priviri de libelule agitate ţâşnind în toate direcţiile, Ali mi-o arată discret, aproape ascunzând-o într-o cută a gialabiei, tot timpul păstrându-şi capul în mişcare şi scanând terenul în căutare de inamici camuflaţi.
– Faiv tauzend iars old, zice el mândru, dându-mi-o în mână.

 

Eu, cu bugetul limitat la cele 25 de lire egiptene pentru o astfel de achiziţie, îl întreb:
– Şi cât costă vaza asta mică de care tu spui că are cinci mii de ani?
– Zis vaz iz veri old end iz ixpensiv, spune Ali, cu un aer sentenţios de expert care ştie că e în posesia unui lucru de valoare.
– O fi vaza ta veche şi, cum spui tu, e şi scumpă, dar cât vrei pe ea?, scap eu printre dinţi, mai degrabă din curiozitate, decât din dorinţa de a negocia.

 

Ali mă scanează încă o dată, cu atenţia unui îmbălsămător de cadavre, estimând rapid cât poate fura din kilogramele de ulei care i s-au pus la dispoziţie să-şi facă munca, şi zice:
– Eit handrid egipshan lira!
– Măi Ali, 800 de lire sunt o groază de bani, e foarte mult, îi răspund, şi închid mental portmoneul meu sfrijit, în care se lăfăiau două bancnote sărăcuţe.
– Ochei, ochei. Hau maci iu uant to giv?, mă întreabă, cu aceeaşi atenţie în priviri.
– Păi, dacă mă întrebi aşa direct cât vreau să-ţi dau pe ea, o să fii surprins de ce-ţi voi spune… Îţi dau 25 de lire!!!
– Tuentifaiv? Ali se uită la mine neîncrezător, cu ochii ieşiţi din cap, coarne de melc în căutarea fisurii prin care s-ar fi putut strecura neînţelegerea.
– Tuentifaiv no prais, zice el în sfârşit, când adevărul realităţii pe care o citeşte în ochii mei evaporă speranţa neînţelegerii, schimbându-i instantaneu mimica în cea a unui ambalator de castraveţi muraţi,într-o întreprindere de stat.
– Adică cum nu-i bun preţul?, îl întreb, e o „bază de negociere”, îi spun, amintindu-mi în aceeaşi clipă de un banc vechi.
– Ochei, ochei, todei Ali uant tu bi ior frend, so ze prais seven handrid lira.
– Măi, Ali, mă măguleşti că vrei să-mi fii astăzi prieten, dar şi şapte sute de lire e mult.
– Ochei, ochei, giv mi praiz. Bat tuentifaiv iz no prais, so giv Ali gud prais.
– Hai, mă frate, cum adică 25 nu-i preţ, şi cum adică să-ţi dau preţ bun?, îi zic, simţind cum alunec delicat, dar ferm, în conul mlăştinos al unei negocieri nedorite. Ţi-am oferit 25 şi rămân la asta, atâta pot, şi nici o liră mai mult.

 

Ochii lui Ali se îngustează din nou, fixându-mă parcă re-evaluând procesul de îmbălsămare şi posibilul ciubuc adiţional, dacă ar folosi uleiuri mai ieftine şi un sarcofag mai mic.
– Ochei, ochei, Ali iz taierd, uants to go hom to famili so last prais iz six handrid lira.
– Te cred că vrei acasă, cui îi place să stea pe afară în căldura asta, şi apreciez efortul, bunăvoinţa ta de a reduce preţul la 600. Eu îţi ofer 25, repet eu leit motivul portofelesc.
– Tuentifaiv no prais, spune el aproape furios, cu un aer ambivalent, amestec de ofensă şi agresivitate.
– Ai hev faiv cildren, hev tu bai tu iit, fuud, so tuentifaiv no prais.
– Îmi pare rău, măi Ali, că nu te pot mulţumi cu 25 de lire. Să-ţi trăiască cei cinci copii cărora trebuie să le cumperi de mâncare, dar eu sunt student şi n-am cum să-ţi dau 600 de lire pe vaza asta. Hai s-o lăsăm moartă ... Şi mă întorc spre bicicletă.

 

Ali mă prinde de mânecă într-un gest pacificator şi mă întreabă:
– Uer iu cam from ?
– Din ce ţară vin? Din Germania, Ali, din Germania.
– Jermani, ai hev mani frendz in jermani, zice el, şi scoate dintr-un buzunar, până acum invizibil, un teanc de cărţi de vizită de vreo doi centimetri grosime.
– Ai prieteni în Germania? După cum văd teancul ăsta de cărţi de vizită, ai avut ceva vizitatori pe aici!
– Francfurt, Munchen, Berlin, Ali hez mani frendz, zice el, şi răsfoieşte mândru, prezentând dovezi.
– Ai prieteni, măi Ali, îi zic, oarecum surprins de numele şi poziţiile sociale ale numelor de pe cărţile de vizită.
– Ochei, for jerman frend, ze prais is faivhundrid lira, spune el, cu un ton de mare favoare.
– Ce să spun, măi Ali, atitudinea ta filogermană e admirabilă şi scăderea de preţ la 500 e grozavă, dar îmi depăşeşte bugetul. Iţi pot oferi doar 25 de lire.

 

Ali trage aer în piept, vena de pe frunte zvâcneşte ameninţător, priveşte în dreapta, în stânga, căutând suport sau, parcă, evaluând distanţa până la nişte duşmani nevăzuţi, şi, cu un ton care nu lasă nici un dubiu asupra seriozităţii tranzacţiei, îmi zice:
– Tuentifaiv no prais, tuentifaiv iz insult tu Ali. Zis vaz iz faivtauzend iars old, zis is mor zen tuetifaiv lira!!!
– Scuză-mă, Ali, şi n-o lua ca pe o insultă. O fi având vaza ta cinci mii de ani şi ţi se pare mic preţul de 25 de lire, dar atâta pot să-ţi dau pe ea. Şi mă proptesc de bicicletă.
– Ochei, ochei, zice el, ţinându-mă ferm de mânecă, jast camm, drinc tii tugheder!
– Invitaţia la ceai n-o pot accepta, că mă aşteaptă prietenul şi ne şi grăbim, dar, oricum, îţi mulţumesc. Mă întorc şi dau să încalec în şaua cu aspiraţii de plită încinsă.
– Ochei, ochei, for jerman frend, Ali uants to giv GIFT ze vaz, zice Ali, într-o inflexiune tonală care îmi sugerează că o astfel de ofertă nu se poate refuza.
– Cum adică vrei să-mi dai vaza cadou?, îl întreb de-a dreptul mirat.
– Ies, ies, Ali giv ze vaz for jerman frend for forhundrid lira.
– Bine mă, Ali, acuma zici că o dai gratis, şi tot acum zici 400 de lire. Ori una, ori alta!
– Forhundrid lira, for faiv tauzand iars old vaz, iz gift, zice el, încercând să-mi explice axioma de tip faraonic care, printr-un hierogrif verbal, echivalează 400 cu zero.

Nu mai argumentez, ci îi spun:
– Mă mai gândesc, poate mai trec mâine pe-aici!
– Tomorou mor old, tomorou mor ixpensiv, contrează el imediat, şi nu pot să nu zâmbesc la fluiditatea logicii lui de negustor.
– O fi vaza ta mâine mai veche cu o zi, dar să fie şi mai scumpă mi se pare ridicol, îi spun râzând.

 

Oportunitate perfectă să mă ia din nou de mânecă şi să-mi propună ceaiul ritual.
Povestea mai continuă vreo douăzeci de minute, dar se sfârşeşte prin achiziţionarea micului obiect de ceramică porţelanată cu suma de…25 de lire. După care Ali mă expediază supărat.
–Ai dont uant tu sii ior feis no mor.
– Bine, Ali, aşa să fie. Oricum, mulţumesc pentru vază.

 

Încălecând în şaua bicicletei, care ajunsese între timp la temperatura unui fier de călcat încins, am luat-o la pedale.
W. mă întreabă dacă trăiesc cu iluzia că vaza e autentică. Îi răspund că, după depăşirea graniţei de 300 de lire, îndoielile au început să dilueze speranţa în achiziţionarea unei antichităţi veritabile. Oricum, ne-am amuzat copios.

 

Peste vreo douăzeci de minute, ajungem la o altă grupare de morminte regale, la a căror intrare vedem, din nou, un număr similar de chioşcuri de lemn pline de diverse piese de ceramică, bijuterii şi alte obiecte de cult.

 

W. cu un zâmbet uşor maliţios, îmi atrage atenţia asupra unui obiect de ceramică aflat pe un raft mai înalt. La o cercetare mai atentă, descopăr că era absolut identic cu „antichitatea” proaspăt achiziţionată, doar că era cu vreo 5 centimetri mai mare.

 

Îi spun lui W. că în minutul următor vom afla valoarea adevărată a vazei mele „antice”.
Vânzătorul, un băiat destul de tânăr, îmi dă vaza în mână ca s-o studiez mai bine.
– E veche vaza asta?, întreb eu, făcând pe prostul.
– No, zis is niu meid laic old, răspunde el, încercând să-mi explice, fără detalii tehnice, îmbătrânirea artificială a ceramicii cu pricina.
– Şi cât vrei pe vaza asta nouă care pare veche?, repet eu fraza definitorie a obiectului.

 

Şi acestui negustor ochii i se schimbă în scannere şi mă laserizează de sus şi până jos, evaluând valorile exterioare, vizibile. Ochelari de soare, tricou, pantaloni, pantofi de sport „Nike”, aparat de fotografiat etc.
Parcă uitând de întrebarea mea, mă chestionează nonşalant:
– Uer du iu cam from?
Şi tu vrei să ştii de unde vin, îmi zic, las’ că te bag eu într-o ceaţă mocănească, de n-o să mă poţi clasifica nici cu dicţionarul traducătorului de hierogrife.
– Din ... Bazaconia, răspund eu relaxat, lăsând impresia arogantă că nu voi fi surprins dacă el începe să-mi înşire „ţări, oraşe, munţi şi ape” din ţara mea natală.

 

Privirea i se defocusează uşor şi parcă văd un homunculus – fantezia alchimiştilor de altădată – cum se aruncă în biblioteca virtuală a creierului, în căutarea unor date geografice relevante pentru identificarea acestei ţări cu nume straniu.
– Nais cantri, bâiguie în sfârşit, încercând să stabilească un picior de pod pe malul fluviului numit „Târguială”.

 

Mai întreb o dată:
– Cât vrei pe vaza cea nouă care pare veche?
– Nainti lira, zice el, de data asta fără ezitare.
– 90 de lire? repet eu neîncrezător.
– Îţi dau pe ea 5 lire. Şi punând vaza pe tejghea, am încălecat pe bicicletă.

 

Demarăm aproape în trombă, când se aude din urmă ca o rafală de mitralieră care se distanţează uşor:
– Eiti! sicsti! Hei, cam bac! forti, tuenti, ten, O.K., cam, teic it for faiv!
Linişte.

 

Peste vreo două minute, W. îmi spune cu un zâmbet niţel cam răutăcios:
– Deci vaza ta „antică” de cinci mii de ani valorează … 5 lire!
– Da, răspund eu, prietenul Ali m-a tras în piept, vânzându-mi un ceai şi o jumătate de oră din timpul lui cu 20 de lire şi o vază antică ce valorează 5 lire! ... Râdem amândoi. Putea fi mai rău.

 

Azi am mai învăţat ceva. În majoritatea cazurilor, în tranzacţii, preţul ni-l facem singuri.