Între șah, creștere exponențială și Corona virus

Între șah, creștere exponențială și Corona virus

 

Cred că am învățat să joc șah pe la șase ani.

Tatăl meu și-a asumat acest rol iar jocul mi-a plăcut încă de la început, mai ales după ce m-a informat că fiecare partidă e diferită de următoarea și astfel nu te poți plictisi. Pentru un puști de vârsta aceea și cu o răbdare mai scurtă decât viața unei scântei, un astfel de joc însemna o provocare neașteptată.

 

 

 
 

Și cine a inventat jocul ăsta?, l-am întrebat curios.

„O legendă veche”, a început tatăl meu, „povestea spune că regele din India care a jucat șah pentru prima oară după ce și-a însușit regulile acestui joc ingenios a fost așa de încântat de el încât a dorit să-l răsplătească cu generozitate pe Nasir, inventatorul jocului.  

Povestea mai spune că Nasir, auzind intențiile regelui, s-a aplecat cu respect în fața lui și ar fi zis <<Vezi tu, stăpâne, această tablă de șah are doar 64 de pătrate, dacă sclavul tău ar putea aduce din hambarul regesc grâu și ar pune pe primul pătrat un singur bob de grâu, pe al 2-lea două boabe, al 3-lea patru, pe al 4-lea opt, pe al 5-lea 16 boabe și așa mai departe, dublând de fiecare dată numărul boabelor de grâu, aș fi foarte încântat de generozitatea inimii măriei Tale,>> a rostit Nasir și s-a aplecat încă o dată adânc în fața regelui.

Nu după multă vreme de la plecarea sclavului, a intrat spășit în sala de primire a oaspeților, vistiernicul care s-a aplecat cu smerenie către urechea regelui și i-a șoptit că nu are în întregul hambar atâta grâu cât i se cuvenea lui Nasir. Regele s-a înroșit la față de rușine de cât de puțin grâu are în hambar și era gata, gata să dea ordin să i se taie capul nefericitului vistiernic. Acesta speriat și-a scos repede foile de lucru și i-a prezentat regelui socotelile care arătau clar realitatea. Doar pentru o jumătate de tablă de șah, cifra era atât de mare încât în toată împărăția lui nu era atâta grâu cât să acopere cererea inventatorului acestui joc atât de ingenios.

 

În liceu, îmi amintesc, a venit un coleg într-o pauză și ne-a arătat o bancnotă de 1 dolar, în vremuri în care să dai cu ochii de valută forte într-un oraș de provincie era o raritate. Pe rând toți am luat-o la pipăit, mirosit și admirat simbolul care a făcut America așa faimoasă. Când matematicianul clasei a luat hârtia verde în mână și a început și el să se joace cu ea împăturind-o în două, apoi încă odată. Apoi, privindu-ne, a întrebat curios pe cei câțiva care eram în jur. “Dacă aș împături hârtia asta, care cred că e pe undeva la 0,1 mm grosime, de 50 de ori, una după alta, e clar că ar deveni foarte mică dar cât ar fi de groasă?” Unii am spus un metru, alții cinci metri. El doar a zâmbit. „Mult mai mult decât vă imaginați  mă’ fraierilor, e vorba aici de 2 la puterea 50. E de multe, multe mii de kilometri grosime”. 

 

Și apare în februarie virusul ăsta Corona, și ascultăm știri sau citim pe net cum se extinde pandemia care în acele zile scurte de iarnă  ni se părea la mulți o glumă. Vedem o curbă exponențială care  traduce cumva felul cum ne infectăm cu acest virus. Dacă un purtător de Corona infectează doar două persoane, care fiecare la rândul ei infectează într-o scurtă conversație de zece minute alte două persoane putem calcula ușor la ce pericol suntem expuși.

Virusul acesta nu a venit să ne-nvețe doar ce înseamnă creștere exponențială, însă ne arată cât de puțin pregătiți suntem să facem față unei legi matematice pe care am învățat-o, cred, în clasa a cincea.

Virusul ne-a dat, fără intenție, o idee. Vă provoc să ne imaginăm un mic exercițiu social. Cum ar fi dacă fiecare dintre noi am arăta astăzi compasiune DOAR la două persoane din jur? Asta poate fi făcut simplu și onest, prin întrebări, prin împărtășire de informație sau prin curiozitatea de a-l asculta.

Pot fi persoane pe care lucrează cu noi (cu care acum comunicăm doar telefonic, pe Whatsapp, Zoom, Botim sau Skype) însă pot fi persoane pe care le întâlnim acum superficial la supermarket, în taxi etc. În finalul discuției rugați persoana respectivă dacă și-ar putea imagina să facă la rândul ei același gest de compasiune cu alte două persoane pe care le întâlnește astăzi. DOAR două și să dea acest mesaj de compasiune mai departe. Dacă am face acest lucru din când în când și ni l-am asuma cu onestitate, cum s-ar observa după o zi, o săptămână, o lună această emoție în blocul tău, pe strada ta, în orașul tău, în gașca ta de prieteni, în firma unde lucrezi și în țara ta?

 

Andreas Fuhrmann 

Vezi mai multe articole din categoria: Dezvoltare Personala