Optimizare fiscală vs. evaziune fiscală - o clarificare de termeni

Fiscalitatea își are rădăcinile în existența statului și este indisolubil legată de acesta. A apărut în zorii istoriei, odată cu scrierea și matematică. Am putea spune că reprezintă una dintre invențiile omenești care au produs explozia civilizației umane: organizarea statală, banii, fiscalitatea, propulsate de matematică și scris. Toate sunt indisolubil legate, ca piloni ai civilizației umane și nu pot funcționa una fără cealaltă, așa cum le cunoaștem astăzi și cum au fost prezente încă acum 2500 de ani.

Evoluția fiscalității în istorie a fost continuă, de la simplu la complex, de la general la detaliu. Cu cât structură statală era mai complexă, complicată și comprehensivă, cu atât fiscalitatea era mai cuprinzătoare. Din acest punct de vedere nu putem să nu ne minunăm de apogeul pe care l-a atins Imperiul Roman, dacă e să-l măsurăm cu etaloanele civilizației moderne, unul dintre ele fiind modul în care funcționa fiscalitatea, în toate zonele societății unde aveau loc schimburi de mărfuri, bani sau proprietati.

Odată cu epocă modernă, fiscalitatea statală a cunoscut o creștere în complexitate. Au apărut codurile fiscale actuale, corpuri de lege care reglementau aspectele legate de taxe și impozite, care la scurt timp au devenit extrem de stufoase, rivalizând ca dimensiune cu celelalte elemente legislative, civile și penale. Codul fiscal a dorit, de la bun început, să reglementeze tot ce se putea să o facă și să acopere orice situație pe care o putea prevedea. Evident, se ocupă și de eludarea plății taxelor și impozitelor. Această practică, la fel de veche că și taxarea, a primit o denumire generală: evaziune fiscală. De aici a început razboiul cuvintelor și conceptelor.

Evaziunea fiscal constă în "sustragerea contribuabililor prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plată impozitelor, taxelor și/sau oricăror alte sume datorate bugetului general consolidat".[1] Trecând de această definiție ce pare rigidă, voi sublinia că termenul are o conotație negativă, mai ales din punct de vedere legal. Cu alte cuvinte, dacă faci evaziune fiscală și „ești prins” de organele de control fiscal, vei suferi consecințe negative, care pot merge de la amendă până la privarea de libertate.

Din acest punct de plecare semantic, al evaziunii fiscale, începe teritoriul polemicilor specialiștilor în domeniul fiscalității. Ei iau în considerare situația în care dorești să plătești cât mai puține taxe și impozite, în așa fel încât să nu calci vreo lege existentă. Acest lucru a fost denumit evaziune fiscală legală și poate fi realizat în mai mutle feluri:

• să faci bani printr-o modalitate care nu a fost regelementată și impozitată în Codul fiscal, pentru că nu a existat în momentul în care Codul a fost scris
• să plătești mai puține taxe și impozite, chiar zero, folosind „portițe” existente în Codul fiscal, lăsate voit sau nu
• să plătești mai puține taxe și impozite, chiar zero, folosind metode „creative” care utilizează prevederile existente ale Codului fiscal

Trebuie să subliniez: toate metodele de mai sus sunt realizate în interiorul legii, deci nu sunt ilegale, chiar dacă unele dintre ele sunt la marginea legii (deși nu trec granița spre ilegal).

Evident, termenul de „evaziune fiscală legală” a părut, odată cu apariția lui, o frondă la adresa statului și a constituit o piedică în calea promovării lui de către firmele de consultanță fiscală către posibilii clienți. Astfel s-a propus sintagma „optimizare fiscală”, care sună mult mai benign și care, cel puțin teoretic, nu ar trebui să deranjeze nici autoritățile, nici clienții mai „slabi de înger”.

Optimizarea fiscală a fost un termen care a plăcut instantaneu managerilor. În campania lor neîncetată spre obținerea profitului, orice element ce poate fi optimizat, pentru a reduce cheltuielile, este o armă care trebuie să existe în arsenalul său. Ca atare, managerii au îmbrățișat conceptul și l-au promovat la rang de normă, atâta timp cât era vorba de o activititate ce se desfășura legal.

Procedeul a prins cel mai bine acolo unde presiunea deținătorilor companiei, pentru a reduce costurile a fost cea mai mare: la structurile multinaționale. Au fost angajate firme de consultanța cu specializare fiscală (denumite în jargonul fiscal „The Big Four”), care dețineau cele mai „luminate minți” de experți și care au dus optimizarea fiscală la rang de artă. Așa au apărut situații interesante, în care firme cu cifre de afaceri de sute de miliarde de dolari plăteau impozite infinitezimale în comparație cu fluxul de monetar.

Desigur, la acest nivel, optimizarea fiscală întruchipează forme ieșite din tipare. În momentul în care o firmă cu o asemenea capacitate financiară dorea să-și reducă taxele plătite într-o țară, interveneau negocieri dure, legate de simpla prezență a firmei pe teritoriul respectiv, prin intermediul investițiilor pe care le-ar fi angajat. Chiar înainte de orice aplicare a unei metode de optimizare fiscală, firma multinațională convenea cu guvernul o serie de facilități care reduceau din start sumele pe care firma le plătea în contul obligațiilor fiscale sau, mai mult, primirea de ajutoare de la stat, cum e cazul S.N.R. Rulmenți[2].

Această „coabitare prietenoasă”, obținută prin jocuri de putere, a mers cum a mai mers, până în momentul apariției crizei economice mondiale din 2008. Pe măsură ce criza a avansat, bugetele țărilor au „intrat la apă” și statele au început să caute, avid, surse noi de susținere a cheltuielilor proprii. Au atacat atât zona micilor întreprinzători, prin mărirea de taxe și impozite, dar s-a încercat și o mărire a veniturilor fiscale de la marii producători sau furnizori de servicii mondiali, care își aveau sediul pe teritoriul național. Dintr-odată multinaționalele au devenit „omul rău” care se sustrage de la plata taxelor prin metode agresive de optimizare fiscală. Au început atacurile directe, cum este cel al premierului David Cameron, care arăta cu degetul, între alte multinaționale, către Starbucks, care avea o cifră de afaceri de 400 de milioane de lire în U.K. și plătea ZERO taxe de corporație[3]. În această oală au fost puse și alte mari nume, începând cu giganți ai serviciilor online (Amazon, Google) și terminând cu firmele de exploatări miniere sau de energie[4]. Interesant de subliniat faptul că nu se amintea nimic de așa numitele „Big Pharma”, cu cifre de afaceri enorme, care de asemenea plăteau taxe insignifiante sau chiar zero.

Despre multinaționale și modul în care fac optimizare fiscală, în partea a doua a articolului. Firmele mici și mijlocii, chiar dacă nu au forța similară unei multinaționale, pot învăța elemente de strategie și negociere fiscală, prin analiza modului în care giganții economiei mondiale înțeleg să-și abordeze sectorul fiscal al afacerii.