Documentatia preturilor de transfer un risc fiscal major asupra profiturilor societatilor afiliate

Globalizarea economică înseamnă o interacțiune fără precedent a unor actori economici care nu se află în proximitate geografică, dar, ca atare, și un control mult slăbit al guvernelor asupra comportamentelor fiscale ale acestora. Se estimează că 60% din comerțul internațional are loc între entități afiliate ceea ce ridică din start problema transparenței și adecvării relațiilor economice dintre acestea în raport cu unele chestiuni importante cum ar fi concurența sau fiscalitatea.

 

În acest context, OECD (Organizația economică pentru cooperare și dezvoltare) a inițiat în 2012 un proiect de identificare a principalelor mecanisme de evitare a taxării, prescurtat BEPS (Base Erosion and Profits Shifting – erodarea bazei impozabile și transferul profiturilor). În 2013 a fost emis un raport în acest sens și ulterior un plan de acțiune. Prețurile de transfer constituie unul din punctele esențiale ale acestor rapoarte. 

 

Principiul de bază care ghidează determinarea prețului acceptabil pentru un transfer intre companii afiliate este cel al lungimii de braț (arm’s lenght principle) (cuprins în art. 9 al Convenției model OECD). Astfel, principiul lungimii de braț implică o comparație între prețul unei tranzacții intra-grup și prețul practicat în mod obișnuit pentru tranzacții comparabile între entități independente. Trebuie reținut însă că liniile directoare ale OECD nu sunt reglementări cu forță obligatorie.

Din perspectiva guvernelor, ajustarea prețurilor acolo unde este cazul constituie un obiectiv important – acela de a mări veniturile statului – împiedicând transferul profiturilor în afara jurisdicției lor în care activitatea economică se desfășoară efectiv. Dacă în teoriile fiscalității, principala rațiune de instituire a unui impozit pe profitul companiilor este aceea de a nu le permite persoanelor fizice să se sustragă sarcinii fiscale plasându-și veniturile personale în entități scutite de taxe, în imaginarul colectiv taxarea este mai degrabă justificată prin ideea unei contraprestații datorate statului și respectiv cetățenilor ei pentru infrastructura pe care o pun la dispoziție operatorilor economici. De unde derivă și necesitatea unor contribuții echitabile (fair share) și întreaga problemă a consecințelor etice legate de evitarea legală a taxării.
 
In concret, elaborarea dosarului care documenteaza preturile de transfer ridică o serie de probleme, mai ales din perspectiva comparabilității prețurilor practicate cu prețurile pieței. Pentru a se stabili dacă două entități sunt sau nu comparabile se vor avea în vedere: caracteristicile produsului sau serviciului, o analiză funcțională (se vor determina funcțiile companiilor, activele folosite și riscurile asumate pentru a se identifica tipul de activitate economică comparat), termenii contractuali, condițiile pieței (locația geografică sau reglementări juridice favorabile), strategii de business (spre exemplu nu se va compara un start-up cu o companie deja solidă, aflată pe piață de un număr de ani).
 
În ceea ce privește metodele agreate, trebuie menționat că nu există o ordine absolută între acestea. Se vor avea în vedere avantajele și dezavantajele fiecărei metode, natura tranzacției, disponibilitatea informațiilor relevante, gradul de comparabilitate între situații, inclusiv cantitatea de ajustări care trebuie efectuată pentru a elimina diferențele care ar face cele două situații necomparabile.
Desigur, România a adoptat legislație care preia multe din conceptele, noțiunile și principiile OECD, fara insa sa emita un ghid al practicii in acest domeniu, lasand astfel locul unor interpretari aleatorii, diferite de la o administratie fiscala zona la alta, functie de nivelul de instruire al echipelor fiscale, care nu in toate cazurile au fost pregatite temeinic in acest sens, aspect care constituie un risc fiscal major asupra afacerii.
 
Dincolo de lipsa uni ghid de buna practica in acest domeniu, trebuie sa amintesc si un alt element prevazut de legislatia nationala in materie, si anume ajustarea profiturilor acolo unde este cazul nu la un o valoare cuprinsa in asa zisul interval al valorilor considerate de piata ci la mediana, adica, aducerea companiilor la un nivel median al rentabilitatii, indiferent de conjuctura si particularitatea businessului. In concret, prin reglementarea romaneasca, ce obliga la ajustarea profitului la mediana, practic este eliminat intervalul de valori de piata, singura valoare de piata acceptata de catre fisc fiind cea mediana ( de mijloc), ceea ce este contrar prevederilor din ghidul OECD si a legislatiei europene in materie, si binenteles sporeste exponential sarcina fiscala a companiilor.
 
In practica am intalnit situatii in care autoritatea fiscala a judecat profitabilitatea companiei in raport cu un indicator global de rentabilitate ( obtinut prin raportarea la o baza de date publica, de regula ORBIS) fara insa sa tin cont de analiza functionala a companiei, cu rol de-a arata particularul unei afaceri, si fara sa fac acele ajustari care ar fi permis o comparabilitate mai mare cu companii independente. Simplu fapt ca o societate subsidiara a unui grup nu realizeaza profit operational ( mai ales in primii ani cand are loc o rentabilizarea a proceselor) nu inseamna ca aceasta lucreaza cu preturi sub piata fata de societatile din grup, insa de multe ori, aceste notiuni sunt confundate de catre administratia fiscala si compania este adusa fortat la un prag de rentabilitate dorit de acesta si taxata in consecinta. O alta chestiune de inconsecventa a modului in care autoritatea fiscala procedeaza la ajustarea profiturilor o constituie desigur, tratamentul fiscal al cheltuielilor pe care insasi compania le-a exclus din categoria costului ce formeaza baza impozabila.
 
 
Astfel, odata cu ajustarea profitului operational la marja de rentabilitate dorita de catre fisc, nici o alta ajustare fiscala legata de nivelul acelor cheltuieli la care s-a raportat rentabilitatea costurilor nu ar trebui sa existe, altfel avem de-a face cu o dubla impunere, ceea ce contravine unui principiu fundamental al fiscalitatii.
 
Regulile de transfer pricining oricât ar fi de precise nu constituie o știință exactă, de aceea trebuie să admitem că autoritățile fiscale se bucură în final de o destul de largă marjă de apreciere a tranzacțiilor intra-grup, ceea ce desigur poate conduce la discriminări. In acest context, recomandam companiilor care se afla in situatia de-a face afaceri intra-grup, in primul rand sa isi stabileasca o politica de preturi la care se transfera bunurile intre membrii grupului, bazata in concret pe studii de piata pertinet realizate, studii care necesita actualizare de la perioada la alta, sa intocmeasca o documentatie adecvata ( DPT), astfel incat ajustarea profiturilor sa nu poata fi facuta in mod subiectiv si partinitor cu statul.
 
În Monitorul Oficial nr. 74 din data de 2 februarie 2016 a fost publicat Ordinul nr. 442 privind cuantumul tranzacțiilor, termenele pentru întocmire, conținutul și condițiile de solicitare a dosarului prețurilor de transfer și procedura de ajustare/estimare a prețurilor de transfer. 
 
 
Cabinet Consultanta Ec MERCESCU
Ec exp Mariana MERCESCU Consultant fiscal
Vezi mai multe articole din categoria: Financiar